Au stat în beznă completă 2250 de ani, la doar câțiva centimetri sub bolta coridorului. De greutatea colosală a movilei de deasupra le-a separat un singur rând de blocuri de calcar, o granița mai degrabă fragilă între nemurire și uitare. În mod paradoxal, tocmai această cantitate imensă de pământ care a presat, a dislocat și a fisurat permanent zidăria cavoului, amenințând-o cu distrugerea, a fost cea care în final le-a salvat. Doar așa a fost posibil, fiind la 12 m adâncime sub firul ierbii, ca temperatura și umiditatea să rămână relativ constante, secole de-a rândul, într-o capsulă de aer din epoca elenistică, permițând lemnului subțire al cordeluțelor să supraviețuiască intact. Au strălucit acolo, pe pământ, nevăzute de nimeni, până când, încet-încet, cuprul frunzelor s-a înverzit. Ceea ce nu a fost neapărat rău, simbolic vorbind. Din contră, și-au revenit la forma așteptată de frunze. Cum să fie frunzele altfel decât verzi? Mai ales unele care întruchipează speranța nemuririi ca cele de mirt și iederă.
***
De câteva minute bune nu mai aud vocile din jur decât înfundat, filtrate de adâncime și de praf. Băieții din Pecineaga râd undeva departe, deasupra bolților, și vorbesc repezit în timp ce încarcă și ridică gălețile grele cu pământ pe care le scot din coridor Răzvan și Călin. Cei doi membri ai echipei au descoperit un mod inedit de a muta pământul din capătul cel mai îndepărtat spre puțul de acces, târându-l pe o folie, în timp ce se deplasează de-a bușilea pe sub tavan.
În sfârșit, ochii mei se obișnuiesc cu semiîntunericul din jur. Durează puțin, mai ales când vii din soarele orbitor de iulie de-afară. Privesc în conul îngust de lumină pe care îl formează lanterna sprijinită de genunchi. Pot în felul acesta, aplecată foarte aproape de pământ, să văd, pe măsură ce curăț atent pragul dintre camere – cu o pensulă de pictură, obiectele foarte mici căzute pe podeaua cavoului. Le-au pierdut hoții atunci când l-au jefuit, chiar în antichitate, la câțiva ani după înmormântare. Doar un strat fin de praf le-a ascuns privirii și, pe alocuri, de mâl infiltrat în interior la o ploaie torențială petrecută în intervalul în care groapa de jaf a rămas deschisă. Mă întreb cum a fost posibil să piardă atât de multe lucruri! Sigur nu au avut suficientă lumină, poate doar câteva torțe. Poate s-au grăbit, e clar că nu au revenit să caute cu atenție. Poate au fost atât de multe de luat că nu i-au mai interesat mărunțișurile căzute pe jos. Sigur au fost! La o asemenea construcție grandioasă, cel mai mare cavou elenistic de pe țărmul de vest al Mării Negre, una dintre cele mai mari movile din Tracia, și inventarul trebuia să fi fost pe măsură: arme, vase de metal, bijuterii! Astfel de obiecte erau depuse alături de defuncți atât pentru a arăta comunității puterea și bogăția familiei, amplificând astfel prestigiul și reputația, dar și pentru că exista probabil credința că puteau fi folosite în viața de apoi. Adevărul e că foarte puține astfel de morminte antice cu cavou sub tumuli au rămas nejefuite. Bulgarii au găsit câteva, iar grecii au descoperit neatinse mormintele regale de la Vergina atribuite familiei lui Alexandru cel Mare. (Și ce muzeu au făcut acolo! Oare noi vom avea vreodată unul asemănător?)
Până acum am identificat în jurul pragului dintre camere câteva decorații de haine din aur în formă de floare, fragmente de frunzulițe de cupru de la cununi funerare și mărgele de sticlă. E prima zi în care intervenim în interior. Merge foarte încet pentru că vreau să acopăr totul metodic, să nu-mi scape nimic. Dar și pentru că-mi bubuie inima de emoție. Când apare un obiect nou îl las pe loc, deși mă roade o mare curiozitate să mi-l lipesc de ochi. O chem întâi pe Diana să-l fotografieze. Ea lucrează într-un mic carou apropiat de al meu, delimitat de sfori și țăruși de plastic. Trebuie să nu uit să pun mira mică de 2 cm lângă obiect! Și mai important e să nu uit unde o pun după. Am pierdut-o de câteva ori în labirintul întunecat al camerei. Apoi, împreună, marcăm pe plan locul descoperirii artefactului. Distribuția generală a pieselor ne va ajuta să recompunem inventarele pe camere, să grupăm piese disparate în ansamblurile inițiale, să reconstituim mișcările hoților, să descifrăm, poate, identitățile defuncților. E umezeală mare în subteran însă și hârtia s-a înmuiat, creionul scrie acum cu greutate. De mâine trebuie să lucrăm direct pe tabletă, să nu uit să îl rog pe Călin să încarce ortofotografia podelelor…
Încerc să-mi schimb încet poziția. Dar e greu pentru că sunt pietre peste tot și nu vreau să calc greșit și să distrug ceva. Trebuie să stau chircită într-un spațiu foarte mic. După fiecare sfert de oră simt că îmi amorțesc gambele și mă doare intens spatele. Blocurile mari de calcar și marmură printre care trebuie să mă mișc cu atenție sunt părțile sarcofagului pictat care a stat inițial pe peretele de nord. Dar tot apar descoperiri, nu-mi vine să cred – fragmente de lemn de la coșciuge, bucăți de fier, oase de la degetele mâinii unui copil, tăblițe de aur, unele sunt colorate în roșu! Diana a găsit bobițe de fard roz, iar la un moment dat cercelul de aur. L-am recunoscut imediat. Până acum am văzut astfel de bijuterii doar în muzee și în cărți. Aurul arată perfect, chiar după două milenii. Pur și simplu neschimbat. Pentru un arheolog e întotdeauna tulburătoare întâlnirea cu permanența sau mai bine zis cu impresia că aceasta ar fi posibilă. Întreaga noastră experiență intelectuală ca profesioniști se bazează în fond pe studiul identificării schimbării, al transformărilor, alterării, supraviețuirii selective. Noi nu căutăm obiectele în sine, ci sensul lor istoric recuperat din multitudinea transformărilor suferite, ale contextualizărilor, ori evenimentelor pe care le-a intermediat, ale așteptărilor umane pe care le-a întruchipat. Studiem amprente și recuperăm materialități din absențe. Ei bine, aurul, descopăr azi, se poate impune ca o prezență materială copleșitoare care oferă această iluzie periculoasă a suspendării timpului.
Vino să vezi ceva! mă cheamă șoptit Răzvan, dând la o parte ușa de folie instalată zilele trecute pentru a proteja atmosfera în prima cameră a cavoului. Îl urmez, târându-mă pe genunchi prin coridor. Reușiseră să elibereze cam un metru sub tavan pe o porțiune de șapte metri lungime. Cu un metru înainte de locul în care s-a ajuns acum săpasem deja un sondaj stratigrafic, așa că știam cum arată de sus până jos depozitul de sol din dromos. Îl recoltăm sistematic, pe straturi, apoi îl cernem prin sită cu atenție, recuperând orice piesă ar putea scăpa la săpătura dificilă din galerie. În capătul coridorului punctul luminos al lanternei suspendat în întuneric nu face decât să absoarbă spațiul și să amplifice senzația de apăsare. Parcă și oxigenul s-a împuținat. Trebuie să porți cască de protecție și să te miști cu grijă pentru a nu te lovi de pereți. Am văzut-o prima dată pe cea cu frunze de iederă. Stătea pur și simplu pe pământ, la câțiva centimetri sub tavan. Mă voi gândi multă vreme la imaginea acelei frunze aurite în formă de inimă, la fragilitatea ei, ce frumusețe!. După ce am înaintat târâș pe coate și am privit peste malul de pământ am văzut că exact de aici umplutura începea să coboare în pantă, iar la baza ei și mai departe în lungul coridorului se afla o îngrămădire de blocuri și lespezi de piatră. Alte două cununi întregi se puteau vedea alunecate pe pământ. Le știam din cărți, din descoperiri din Grecia și Italia de sud. Văzusem mai demult două expuse în Muzeul de Arheologie din Salonic. Știam că la Callatis cel puțin două morminte livraseră doar fragmente din astfel de cununi, dar și că săpăturile și publicațiile erau deja vechi, de peste șaizeci de ani, iar piesele rătăcite.
***
În data de 4 iulie 2025, arheologii aflați la săpături în situl Necropola tumulară a orașului antic Callatis, la 7 km nord de Mangalia, au descoperit trei cununi funerare aurite și mai multe podoabe și piese de port din aur, bronz și sticlă. Obiectele datează din secolul III a. Chr. și au fost identificate într-un cavou de piatră acoperit de o movilă uriașă de pământ, de 12 m înălțime și 70 m diametru. Acest mormânt impozant a aparținut cel mai probabil unei familii bogate de greci, deținătoare de proprietăți în teritoriul callatian. Astfel de cununi puteau fi oferite și în timpul vieții, fiind realizate din plante reale sau din metal și ceramică, pentru victorii în luptă, concursuri de atletism sau muzică, pentru merite civice deosebite, ca însemn al virtuții, ori în timpul unor ceremonii religioase. Cununile de la Callatis au avut cel mai probabil funcție funerară, simbolizând puritatea, aspirațiile la nemurirea sufletului și participarea familiei la ritualuri religioase de tip misteric, precum cele Orphico-Bachice și cele Eleusine. Mirtul și iedera, plante ale căror frunze au fost imitate de meșterii cununilor cu un mare realism și sensibilitate, în cupru și ceramică aurite, erau în antichitate simboluri ale speranței că sufletele celor dispăruți pot avea o soartă pozitivă.
Astfel descoperite, la suprafața solului, alăturate, cele trei cununi aurite întregi nu pot fi înțelese altfel decât ofrande depuse intenționat de cei care au blocat intrarea în coridor, înainte de a prăvăli înăuntru blocurile masive de piatră. Stratigrafia indică limpede că această comemorare și sigilare au avut loc după jaf. Cine ar fi putut însă să împlinească acest gest? Cine altcineva, dacă nu familia, ar fi dorit să le redea defuncților, în ciuda devastării petrecută în timpul jafului, statutul de inițiați într-o credință care le promitea nemurirea sufletului? Și totuși, un mister rămâne: de ce au ales să depună cununile, dar nu s-au îngrijit să refacă în niciun fel ordinea în interiorul cavoului?
Colectiv de cercetare: Maria-Magdalena Ștefan (MNIR), Dan Ștefan (MNCR), Valeriu Sîrbu (IAB), Nicolae Alexandru (MCM), Diana Sonu (MMB), Călin Șuteu (Gigapixel SRL), Răzvan Pantelimon (UOC), Valentin Ștefan (Metamorfozys SRL), Cătălin Burtea (MNIR), Mihai Florea (MNIR), Valentina Cetean (IG), Laurențiu Angheluță, Paul Popa (MNIR), Alexandru Dozsa (MNIR), Mark Perpits (MNIR)
Abrevieri:
IAB – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București
IG – Institutul Geologic Român
MCM – Muzeul Callatis Mangalia – Direcția Cultură și Sport Mangalia
MMB – Muzeul Municipiului București
MNCR – Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni
MNIR – Muzeul Național de Istorie a României
UOC – Universitatea Ovidius Constanța
Fotografii: Călin Șuteu, Dan Ștefan, Mark Perpits
Cercetarea s-a derulat cu fonduri de la Muzeul Național de Istorie a României și Ministerul Culturii, prin Comisia Națională de Arheologie. Artefactele se află în prezent în laboratoarele de restaurare ale MNIR.
